Cateodata o
cuprindea nostalgiile. Dar cum sa nu o faci cand l-ai prins pe Dumnezeu de un
picior ? Poate in viata fiecaruia exista niste ochi albastri, dar nu toti
reusesc sa te marcheze. Ii intalnise si ea pe drumul vietii. Nu putea afirma ca i-a iubit,
dar era omul cu care avea cea mai puternica conexiune de pana acum, din orice
unghi ai privi. Pe langa asta ii legau si niste povesti de viata asemanatoare.
Si n-ai cum
sa-l uiti, era barbatul care o privise intr-un mod in care absolut nimeni nu o
mai facuse. Asta simtea cand uita sa-si mai ia ochii aia superbi de la ea, erau
o minune. O privea cu o dragoste blanda, ideala si totodata cu o pasiune neimblanzita. Toate astea era el.
Adora nebunia si copilaria ei de care multe
persoane se fereau <stiau ei ce stiau >. O iubea dimineata ciufulita,
in tricoul lui preferat, o iubea si mai mult fara machiaj. Zambetul ei era
singurul accesoriu pe care avea voie sa-l poarte in preajma lui; si ei ii era
atat de usor sa faca asta cand o tinea de mana… Era mereu acolo.
Ca
intotdeauna, la primul coboras a renuntat. A ales sa fuga, n-a putut ramane sa lupte. Asa stie ca
nu l-a iubit.
Pt unicitatea
acelei priviri n-are cum sa existe uitare, va dainui mereu in inima ei. Era
constienta ca nu o s-o mai gaseasca niciodata la un barbat. Si povestea lor nu
fusese doar despre asta, dar ar fi prea multe de zis.
Si mi-am
zis: Cand cresc mai mare, vreau si eu un
barbat care sa ma priveasca ca in povestea mea!
Constiinta mi-a raspuns
imediat: Sigur nu l-ai avut ???
(…)
Tacere de
mormant.
Constiinta: Sa nu indraznesti sa plangi pt o amintire, nici macar pt greseala ta. E tarziu si trebuie sa dormi ! Tomorrow is a new day .
Probabil asta e printre #putinele postari fara nici o cosmetizare brutala: sincer, curat si din suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Soapte ratacite...