Oamenii pleaca mereu cand afla ca nu esti ce au gasit la inceput, cand erai imbracata in toate
hainele alea groase alea ale aparentelor. Incep sa se sperie cand iti dezbraci
sufletul si fug. Arunca o privire, din
curiozitate, fara sa mai indrazneasca a intra. E prea multa dezordine, mizerie
si noroi. E dezastru total, si oricand s-ar putea darama toata incaperea aia
saracacioasa, parca cotropita de cei mai mari invadatori. Nu-i decat intunericul, demonii ei si umbra
unei fetite nefericite care nu-si gaseste locul orunde s-ar afla. Incepuse sa
creada ca singurul loc in care avea sa-si gaseasca linistea era doar intr-un
iad, faurit special pt ea, cu propiile forte, unde singura persoana pe care ar
fi putut s-o raneasca ar fi ea insasi. Nu voia sa mai lase pe nimeni sa o
priveasca in timp ce viata o tortura si o intepa, de fiecare data cand ceva
bun se intampla. Nu-si dorea decat sa evadeze, sa-si uite povestea. Era
obosita...
Si intr-un final a reusit ! Si-a trait nefericita pana la
adanci batranete, intr-un castel din
piatra, alaturi de-ai ei demoni, departe de toate visele ei, si privirile
oamenilor care o judecau . Era atat de fericita in nefericirea aia a ei in care
se adancise, de parca il prinsese pe diavol de-un picior ! Probabil ca asta se si intamplase. N-am mai
auzit de ea din acea zi. Ii era mai simplu sa se refugieze acolo, decat sa mai simta totul atat de profund. O durea atat de tare ca mai degraba ar fi preferat sa-i fie smulsa carnea de pe ea, bucatica cu bucatica...
